Am fost absent o vreme din randul bloggerilor probabil din simpla mea superficialitate in fata careia devin din ce in ce mai supus. Scriu pentru ca ma linisteste si imi inlesneste dialogul cu mine insumi, cu ceea ce visez si cu ceea as vrea. Scriu pentru ca evit siroposul si tipicul. Scriu pentru ca sunt un ciudat, ar zice unii. Am aflat ca imi place introspectia. Imi place ideea in sine si imi place si cum suna. Am aflat ca deseori devin propriul cobai si propriul om de stiinta nebun. Propriul cobai inchis intr-un labirint si orbit de propriile nazuinte si propriul om de stiinta inchis intr-un halat alb patat de vreme si de pacat. Sunt dominat de impuls, de egoism si de orgoliu si deseori de dragoste. Foarte des si de prostie...
Ma trezesc iar in fraul unei nopti reci in care ceasul bate ore tarzii si sunt tot la fel de crancen si astept ca pateticul semafor sa ia aievea culoarea verde. Evident si complet in consensul vietii nu are loc prea des acel moment in care stii ca poti pasi sigur pe linia aceea intrerupta...si chiar si atunci sovaiesti si pana sa reusesti sa bati din propria-ti inima, semaforul iti face feste si te lasa in mijlocul unei mari de faruri care te orbesc...
Ramai mut, in pozitia de fat, sperand ca a fost un simplu 13 ghinionist pe care-l vei ocoli de acum incolo.
Practic, eu scriu sa ma descarc. Scriu pentru ca nimeni nu imi citeste ciornele, decat eu si cu nebunia mea. Scriu zgomotos in tastatura, stergand des, ezitand si momentan ascultand chitara clasica. I'm a bit moody tonight perhaps...
Ma ustura ochii de la monitorul asta in care-mi scurg sufletul mult prea mult, ma ustura ochii de la fumul de tigara care impresoara orasul si ma ustura ochii de la ce simt. Nu stiu...scriu despre un subiect pe care paradoxal il evit pentru ca imi aduce multa nesiguranta, un pic prea multa nostalgie si un gust amar al cafelei fara zahar. Nu-mi place cafeaua. Si nici nostalgia...
Am privit tacut si iscoditor doi indragostiti care sedeau unul in bratele celuilalt pe o banca pe-al carei lemn viata plouase de prea multe ori, in al carei lemn mult prea multi scrijelisera inimi asimetrice si copilaresti. M-au impresionat nu prin tipicul cliseic al adolescentilor care se uita adanc in ochii celuilalt fagaduind sentimente pe care le-au deprins si deprins in filme vechi, alb-negru, pe care le-au simtit in melodii lente sau pe care le-au atins in parul unei persoane fara de care nu si-ar imagina un alt rasarit... M-au impresionat. Se distingeau. Pareau colorati intr-un decor înecăcios de grafit cenusiu in care masinile si 'omul' se misca asa nepasator, strangand la piept aproape o biata servieta in care a inteles ( sau au fost nevoit ) cum sa-si aseze cu migala sentimentele prinse cu cate o agrafa. Ca doar deh, contemporanul ne spune sa fim ordonati.
Mi se pare mai mult sau mai putin patetica situatia in care ma aflu acum. Sau poate ma simt eu patetic si refulez incontrolabil datorita orgoliului meu, aruncand pete de vina ca un artist crud asupra panzei ce-i sta prada in cale. Raman fara cuvintele potrivite cam des pentru ca foarte des se topesc in valtoarea sentimentelor care ma incearca.
Asa...asa doresc sa revin. Cei doi indragostiti.
Mi s-a parut ca ma uit in oglinda uitandu-ma la ei.
Vi s-a parut vreodata ca va vedeti intr-o oglinda?
Intr-una sparta. Pentru ca asa ma simt eu acum... Constrans de propriile mele sentimente pentru ea.
M-am intors iar aici dorind pe cine si ceea ce nu mi se poate oferi...
Plec...vii cu mine?
